E greu sa-ti amintesti povesti vechi, mai ales cand simti ca o luna e cat un an, iar un an… ei bine, anul e an, nu? Ca doar nu suntem toti Feti Frumosi, nici macar Feti albi, cum zicea cinevaJ)))) n-am pretentia ca as fi o Seherazada post-moderna, chiar deloc in ultimele saptamani, iar de cand am citit-o pe Anais Nin, mi se pare ca nici la psihanaliza nu ma pricep asa bine si totusi nu sunt proasta. Nici eu, nici ungurii (cel putin asa am auzit, si despre mine si despre ei). si atunci de ce nu pot intelege cu mintea ca dupa “te iubesc” vine oboseala, ca cel care te facea sa razi mult de dimineata trebuie sa spuna “si eu”, desi am hotarat ca nu ne mintim decat prin omisiune, ca intre caritate si devianta e o granita atat de subtire. Mintea mea chiar nu poate intelege de ce povestile se repeta si de ce o poveste noua o anuleaza pe alta mai veche, mai frumoasa si mai de neatins. Si nu inteleg de ce te-ai mai apropiat in ziua in care m-ai gasit cu Dumnezeu la masa… pentru ca eram foarte frumoasa asa, cu parul ridicat, pentru ca vroiai sa te uiti la mine in timp ce vorbeam sau doar pentru ca ai vrut sa-i ceri LUI o tigara? Si sa-I platesti cafeaua? Si apoi sa simti ca ti s-a raspuns la toate rugile. Sa fii zen.   

Stii, draga mea, ca suntem nebuni. Noi doua, Ronaldinho si restul distributiei. Dar am hotarat la un moment dat ca asta nu ne deranjeaza. Ba dimpotriva. Ce ma deranjeaza e ca special guest starul nu a fost invitat de nimeni in povestea asta, dar, intr-o zi, ne-am trezit cu EL sunand din fata blocului: ma primiti si pe mine la un ceai la voi? Dragut din partea ta ca ati pastrat legatura, dar uite cum cred eu ca ar fi trebuit sa fie, de fapt: Antibiotice intra pe mana unui conte cu veleitati de autor nepublicat (stii ca incurc mereu autorii astia intre ei) si se muta in Bulgaria, langa o crescatorie de ursi polari (am hotarat ca-i cu happy ending, asa ca incepem cu figuratia).fabrica se extinde si incepe sa produca si pastile derivate din untura de focaJ)). Aristocrata, nora celebrului Pisoi, mosteneste padurea fermecata si, ca prin minune, isi recapata fecioria (intr-o traducere aproximativa a realitatii). Si Dmitri rezolva anumite chestii in sens invers acelor de ceasornic, iar colegul colegului, pentru ca te iubeste nespus, te lasa sa pleci (uite am trecut la personajele principale), moment in care, in timp ce pe fundal se aude „You’ll never walk alone”, autorii publicati si nepublicati se retrag, tinandu-se timid de mana, de pe scena. stiu, stiu, stiu, tocmai noi lipsim, dar nu m-am hotarat inca daca tu esti genul menage a trois cu mari romani si nici daca eu mai vreau sa fac cateva poze pe blanita (de dragul vremurilor de altadata)J))

O sa-mi spui din nou (cu vocea aia care nu e sigura 100%): “Draga mea, asta e paranoia. Tu stii ca asta e paranoia, nu?”. Dar daca, draga mea eu inca mai cred in “abureala” aia cu “nu exista ATATEA coincidente, doar conspiratii”? Hm? Daca ar trebui sa ma intalnesc intr-o zi la o cafea cu autorul si l-as gasi, de fapt, la o bere cu Albulescu discutand despre fotografii de cand erau ei mici (stii genul, alea pe “blanita”). Daca, oprit brusc din goana lui dupa ultimul racnet, cel-ce-alearga-cu-Eco(u) ar recunoaste ca a fost candva intr-o tabara de pictura la “Munich” cu Dali? Si daca ai citi intr-o zi pe prima pagina din Libertatea in exclusivitate ca nu Stallone, ci Albulescu e adevaratul Rambo si ca povestea este inspirata dintr-un fapt real? Cat de mari ai face ochii cand “cine-i batranelul asta?” ar relata pentru cititorii publicatiei amintite mai sus cum a infrant el toate sabiile care ii atarnau deasupra capului? Si ti-ar tremura vocea cand m-ai suna sa-mi povestesti ca au dat seara stirea si pe Pro si ca omul parea atat de obosit si de fara chef, dar totusi (pre)ocupat sa raspunda fiecarei intrebari… Si daca Marele Fumator (care mie mi se pare evreu si mason deopotriva cateodata) e, de fapt, femeie si machedon? Ma crezi ca aproape mi-as dori sa fie asa pentru ca in sfarsit lucrurile ar avea o logica? Stii ce te rog?… Te rog sa nu imi spui la final pe un ton superior “Bitte nicht!”. Te rog! Bitte…

Astazi a fost “noapte buna” si “buna dimineata”. In acelasi timp. In rest nu vreau sa povestesc acum cum a fost azi. Mai bine ascultam asta pentru ca imi place mie foarte mult. ACUM…

Singurul lucru despre care am hotarat ca nu o sa scriu aici este Dragostea. Pentru ca e parte din mine si mie nu imi place sa vorbesc cu oricine. Nici cu tine nu imi place mereu, pentru ca tu stii, tu auzi, tu simti tot, fara sa deschid gura. Si e atat de intim totul incat vreau sa fie doar al meu si al tau si sa ramana asa. Fara cuvinte deloc. Doar realitate frusta, cruda, dura, cateodata brutala, dar vacanta cand te simt. Pentru dragoste nu am nevoie de degete si de ochi, si nici de cuvinte. am bataile inimii si buze si zambet. Si liniste. Dragostea e simpla, asa ca tineJ)) si cu dragostea nu te joci, desi dragostea mea e alintata si mofturoasa. Dar am promis ca nu scriu despre astaJ). O sa ramanem la jocuri frumoase pentru adulti complicati. Ca noi: doua:-)))

Pai, daca e decembrie, e noapte cu discutii, cu furat minute impreuna, cu puncte de suspensie, cu zambete cu gropite, “da, da’ la mine asta inseamna de la un umar la altul”, cu showroom, cu Pipera, cu “unde e mijlocul distantei dintre clientul nostru si magazinul de prezentare?”(Atentie! Model repetitiv), cu plasturi pentru taieturi mai putin adanci, cu oboseala rasfatata, cu cafe latte varsat cu ceva timp in urma… “Acum?”. “Acum!”. Si de “acum” totul e pe fast forward: minutele, imbracatul, telefonul cu “aveti grija! Ploua…”, ala cu “eu am ajuns, dar e inchis”, cursa cu tot felul de taxiuri intr-un oras in care nimic, dar nimiiiiiiic nu e deschis la 4-5 a.m. Si ploua si cand suntem in taxi, si cand ne intalnim pe Lipscani cu Dali, si cand “aici e sediul The One”. Ploua tot timpul. Siiiiii…. OMV! Pam! Ciocolata calda cu fistic! Vorbe, vorbe, vorbe, cuvinte, vorbe, cuvinte… de toate! Alarma de la telefon: “acum trebuia sa ma trezesc”. Zambim cum stim noi ca se face cu emoticoane, “cand s-a facut lumina?”, “o sa adorm la birou”, “si eu”. Nu mai ploua. “Pot sa fiu numai eu aia inconstienta dintre noi doi?”. “Da, dar…”. Oboseala, oboseala, oboseala rasfatata traita la maxim. Si stiu ca numai tu o sa ma intelegi pentru ca si tie ti se intampla si pentru ca avem aceleasi trairi, de parca am fi gemene… Dar e ziua in care te-ai hotarat ca “fumatul ucide” si ca cine isi mai aprinde de astazi tigara merita sa i se spuna in fata “E foarte trista viata ta! Sincer!”. Blanc! Total. La pranz plecam amandoua sa iei TU tigari. Doua pachete. Pe care le fumezi in Hyde Park prin curier. Si parca ploua si la pranz…

In dimineata asta m-am hotarat sa renunt. Demult, cineva mi-a zis ca suma viciilor trebuie sa fie constanta. Si de cateva saptamani am capatat unul nou, la fel de nociv ca fumatul.  Incerc sa ma las si de fumat, dar fara sanse reale. Asa ca aleg viata. O sa renunt la sindromul “ochi si degete”, stiu ca pot, doar intotdeauna am reusit cand mi-am propus ceva. Si ca intotdeauna incep de dimineata. Azi o sa fiu invizibila pentru toata lumea… nu, nu, mai bine sa nu raspund la salut, sa nu raspund la glume, sa nu raspund si gataJ)) nu, n-o sa tresar cand o sa vad ca cineva intra sau iese din realitatea mea paralela. O sa fiu chill… si cool. Offfff, dar e devreme si un buna ziua nu a omorat pe nimeni. Pana la tine, imi sopteste vocea ratiunii. La modul real vorbindJ)), nici macar nu iti trebuie chestia asta. Mda, bine, fie. Iti ajunge seful de la capatul celalalt al firului. Cum construieste el realitati si universuri paralele nu o mai face nimeni. Ce naiba? M-a pus pe hold? Dar tu ce ai? Esti obosita? N-ai dormit bine azi noapte? Adevarul e ca nu. Am baut o ciocolata calda & spontana… devreme… de dimineata… si stii ca dimineata nu e nimic deschis, decat OMV-ulJ)). Zambetul asta ma omoara. Hai, draga mea, te rog, nu azi. Nu in prima mea zi la rehab. Si asta ma tine tot pe hold. La naiba, draga mea, viata ta e foarte trista.

Pana la sfarsitul zilei aveam sa aflam amandoua ca urasc curierii, dar ca totul o sa fie bine!!!!!!!!!!!!!

Ne plac mult si mie si lui. Mie pentru ca nu le-am mai auzit de mult, lui pentru ca… intotdeauna dupa pentru ca, atunci cand vine vorba despre el, urmeaza puncte de suspensie. Asta pentru ca eu chiar nu-l cunosc. Dar important e ca ne placem unul pe celalalt neconditionat. Or sa fie ale noastre amandoua, vrei? O sa le adoptam. Bine, dar daca la un moment dat o sa ne certam si nu o sa mai vorbim, cine o sa le pastreze? Radem amandoi, pare absurd, cum sa se certe doi vecini simpatici care din cand in cand dau buzna unul in viata celuilalt. Si de ce? Oricum, daca va fi sa ne certam, eu il pastrez pe “aiurea”. Categoric, vine raspunsul. Si radem.

Dl Castor: a fost odata ca niciodata o domnisoara cu sufletul curat, care avea un imperiu de catifea, din care nu putea si nu voia sa iasa. oamenii din acea imparatie aveau doar gesturi de catifea. domnisoara cu sufletul curat isi ingrijea parul, il invartea in jurul patului, sa nu iasa din iatacurile palatului. doar atat stia sa faca. pana intr-o zi, cand cu gesturi de catifea, un cal a inceput sa pasca linistit din intinderea parului ei. nimeni nu a stiu cum acel cal a ajuns in incaperile palatului si nimeni nu a mai vazut-o vreodata pe printesa cu sufletul curat. in locul ei - o lume care se umple, incetul cu incetul, de piele.