Ma enerveaza Marele Fumator ca se distreaza nascand un sistem in care oricine poate avea fani si ma lupt al dracului de mult sa nu mai fiu fanul nimanui. Stiu, stiu… E complicat sa folosesti in aceeasi fraza numele “Marelui Fumator” si sa si dracuiesti, dar stau chill pentru ca am auzit ca “cineva” o sa puna in curand in vanzare locuri in Rai. On line. Pe www.dumnezeu.biz, care suna mult mai misto decat www.god.ro sau punctcopunctuk. Si cat o sa mai razi cand Alina Plugaru o sa aiba tricou cu Tine?! Tot pe seama mea o sa Te amuzi sau o sa Te ascunzi miseleste ca orice barbat sa nu-mi vezi zambetul larg ironic de la un umar la altul? Zau, Fumatorule (ca intre fumatori… uite, poti sa tragi de la mine sau sa-Ti inchipui ca tragi ca, oricum, eu fumez pe doua strazi in acelasi timp, desi nu fumez aproape niciodata PE STRADA)! Zau, Fumatorule, give me a break sau “lason sange”, cum ar scrie Sandy un sms terminat cu “mi sau rupt pantaloni”. Stiu ca nu esti baiat rau si m-am gandit in ultimul timp ca, Papusarule ti s-au incalcit degetele in atele mele. Si ascut foarfece, Papusarule-Jucator-Fumator, dar eu n-am curaj sa tai ca n-am taiat degetele nimanui pana acum si daca nu mai poti sa zbori? Cand m-ai intamplat sa am eu asa asteptari de la lume ? Nu mai vreau asteptari, Fumatorule, vreau sa ma ia viata placut prin surprindere ca astazi, uite, nu mai pot sa zic ca au inflorit ciresii, zic ca a inflorit corcodusul. Corcodusul, Papusarule ?! Pai eu vreau sa ma bucur de cires , ca ciresul e romantic si elegant si corcodusul nu a fost niciodat glamour… Doar umilinta si ispasire intru izbavire, Papusarule… Ca Tu esti John Malkovich si toti John Malkovichii pe care i-am intalnit vreodata imberbi cu pasul lor adaugat, care e un handicap ca sindromul Lolita si, daca e asa, Papusarule pot sa sper ca nu o sa Te vad niciodata fericit inaintea mea. Ca nu merita, Fumatorule toti papusarii fericirea in care i-as putea cuprinde, ca mainile astea doua, Papusarule mangaie bolnavii mai ceva ca in « Pacientul englez », dar ma spal des pe maini, pentru ca eu, Jucatorule sunt curata.
O sa-mi spui din nou (cu vocea aia care nu e sigura 100%): “Draga mea, asta e paranoia. Tu stii ca asta e paranoia, nu?”. Dar daca, draga mea eu inca mai cred in “abureala” aia cu “nu exista ATATEA coincidente, doar conspiratii”? Hm? Daca ar trebui sa ma intalnesc intr-o zi la o cafea cu autorul si l-as gasi, de fapt, la o bere cu Albulescu discutand despre fotografii de cand erau ei mici (stii genul, alea pe “blanita”). Daca, oprit brusc din goana lui dupa ultimul racnet, cel-ce-alearga-cu-Eco(u) ar recunoaste ca a fost candva intr-o tabara de pictura la “Munich” cu Dali? Si daca ai citi intr-o zi pe prima pagina din Libertatea in exclusivitate ca nu Stallone, ci Albulescu e adevaratul Rambo si ca povestea este inspirata dintr-un fapt real? Cat de mari ai face ochii cand “cine-i batranelul asta?” ar relata pentru cititorii publicatiei amintite mai sus cum a infrant el toate sabiile care ii atarnau deasupra capului? Si ti-ar tremura vocea cand m-ai suna sa-mi povestesti ca au dat seara stirea si pe Pro si ca omul parea atat de obosit si de fara chef, dar totusi (pre)ocupat sa raspunda fiecarei intrebari… Si daca Marele Fumator (care mie mi se pare evreu si mason deopotriva cateodata) e, de fapt, femeie si machedon? Ma crezi ca aproape mi-as dori sa fie asa pentru ca in sfarsit lucrurile ar avea o logica? Stii ce te rog?… Te rog sa nu imi spui la final pe un ton superior “Bitte nicht!”. Te rog! Bitte…
Astazi a fost “noapte buna” si “buna dimineata”. In acelasi timp. In rest nu vreau sa povestesc acum cum a fost azi. Mai bine ascultam asta pentru ca imi place mie foarte mult. ACUM…
Pai, daca e decembrie, e noapte cu discutii, cu furat minute impreuna, cu puncte de suspensie, cu zambete cu gropite, “da, da’ la mine asta inseamna de la un umar la altul”, cu showroom, cu Pipera, cu “unde e mijlocul distantei dintre clientul nostru si magazinul de prezentare?”(Atentie! Model repetitiv), cu plasturi pentru taieturi mai putin adanci, cu oboseala rasfatata, cu cafe latte varsat cu ceva timp in urma… “Acum?”. “Acum!”. Si de “acum” totul e pe fast forward: minutele, imbracatul, telefonul cu “aveti grija! Ploua…”, ala cu “eu am ajuns, dar e inchis”, cursa cu tot felul de taxiuri intr-un oras in care nimic, dar nimiiiiiiic nu e deschis la 4-5 a.m. Si ploua si cand suntem in taxi, si cand ne intalnim pe Lipscani cu Dali, si cand “aici e sediul The One”. Ploua tot timpul. Siiiiii…. OMV! Pam! Ciocolata calda cu fistic! Vorbe, vorbe, vorbe, cuvinte, vorbe, cuvinte… de toate! Alarma de la telefon: “acum trebuia sa ma trezesc”. Zambim cum stim noi ca se face cu emoticoane, “cand s-a facut lumina?”, “o sa adorm la birou”, “si eu”. Nu mai ploua. “Pot sa fiu numai eu aia inconstienta dintre noi doi?”. “Da, dar…”. Oboseala, oboseala, oboseala rasfatata traita la maxim. Si stiu ca numai tu o sa ma intelegi pentru ca si tie ti se intampla si pentru ca avem aceleasi trairi, de parca am fi gemene… Dar e ziua in care te-ai hotarat ca “fumatul ucide” si ca cine isi mai aprinde de astazi tigara merita sa i se spuna in fata “E foarte trista viata ta! Sincer!”. Blanc! Total. La pranz plecam amandoua sa iei TU tigari. Doua pachete. Pe care le fumezi in Hyde Park prin curier. Si parca ploua si la pranz…
Dl Castor: a fost odata ca niciodata o domnisoara cu sufletul curat, care avea un imperiu de catifea, din care nu putea si nu voia sa iasa. oamenii din acea imparatie aveau doar gesturi de catifea. domnisoara cu sufletul curat isi ingrijea parul, il invartea in jurul patului, sa nu iasa din iatacurile palatului. doar atat stia sa faca. pana intr-o zi, cand cu gesturi de catifea, un cal a inceput sa pasca linistit din intinderea parului ei. nimeni nu a stiu cum acel cal a ajuns in incaperile palatului si nimeni nu a mai vazut-o vreodata pe printesa cu sufletul curat. in locul ei - o lume care se umple, incetul cu incetul, de piele.
Decembrie/ messenger
Jog_for_Life: De ce nu ma intrebati niciodata daca ma gandesc la dumneavoastra?
CiniMinis: 
CiniMinis: Cand aflu ca ninge cu miros de scortisoaraaa… mi se pare inutil sa mai intreb…
Jog_for_Life: Stiti ce imi place mult, dar mult la dumneavoastra in momentul asta?
CiniMinis: Ce?
Jog_for_Life: Ca nu dati niciodata, dar niciodata Buzz!
CiniMinis:
Ianuarie/ messenger
CiniMinis: Stiti ce imi place mie mult, dar mult de tot la dumneavoastra acum?
Jog_for_Life: Ce ?
CiniMinis: Ca nu imi reprosati niciodata, dar niciodata nimic…
Jog_for_Life: Sunteti minunata
Musc eu/ Musti tu
Musc eu/ Musti tu
Musc eu/ Musti tu
Musc eu/ Musti tu
Musc eu/ Musti tu
Musc eu/ Musti tu
Musc eu/ Musti tu
Musc eu/ Musti tu
Musc eu/ Musti tu
“Ce frumos ca impartiti marul cu sotia dumneavoastra!” (voce care a vazut multe la viata ei)
Radem live. Si plecam fiecare acasa.
Eram amandoi intr-un ochi de padure intr-un loc in care nu mai fuseseram niciodata. Si era o ceata groasa, irespirabila (daca ar fi apartinut unui oras, ar fi fost londoneza). Nu ne vedeam, dar stiam ca suntem unul langa celalalt. Noi doi. “Domnisoara e cu dumneavoastra?”, te intreaba un CAL CU PALARIE. Raspunzi simplu cu o sinceritate care ma doare: “Nu.”. Si atunci eu de ce eram (cu tine) in ceata?
“Va eram dator cu un vis”, ii spuse autorul. “Si eu am visat un cal. Aveam un cal, doar ca… era cam naravas. Tragea asaaa… intr-o parte. Si mie imi era teama sa-l incalec… sa nu ma tranteasca si sa ma doara. Si dupa aia se facea ca l-am micsorat muuult si l-am ascuns in buzunar si am plecat cu el cu avionul. Si era secretul meu cel mai mare…”. “Si unde ati zburat?”. Intrebare stupida. “Nici nu conteaza. Important e ca am plecat impreuna, nu?”.
Inceput de decembrie.
Aleg Londra. Aleg randomly, nu neaparat in ordine cronologica, doar pun degetul pe un model repetitiv. Zic Londra, zic noiembrie, zic prima noapte cu insomnii in care “autorul” se leaga de statusul meu, “semne de punctuatie care ma obsedeaza”. Ataca simplu: “liniute asemenea” si imi dau seama ca o sa adorm abia dimineata. De acum incep “sa ne placa diminetile” si facem schimb de experiente, de “dimineata mea cea mai frumoasa”… A mea la Viena, a lui la Roma (si inca mai am pe undeva fotografia aia). Ni se pare cumva “predestinat” ca in ambele fotografii apar fantani si ne jucam de-a “ape vesele… vesele ca tine”. Ne uitam la televizor separat, dar impreuna. Alege el: documentar despre Marguerite Duras, autoarea “Amantului”. Zambim prin iconuri. “Au trecut atatea ore si nu ne-am copilarit deloc. Imi place”. Vorbim mult, unul peste celalalt, scriem in acelasi timp, “cine si-ar fi inchipuit ca…?”… Si deodata:PAM! ‘Singurul loc din lumea asta in care m-as muta ar fi Londra”. Mi se pare fantastic ca “autorul” iubeste cel mai mult locul pe care eu l-am desemnat “prioritatea no 1 de calatorie”. Ii place Londra si acum, iar eu imi doresc la fel de mult ca atunci sa o vad. Intre timp mi-am dat seama ca “Londra” e doar un “must say”, asta in cazul in care nu credem in coincidente si in faptul ca toate coincidentele ni s-au intamplat noua.
E 6.45. Imi propune sa visam impreuna. Imi da coordonatele primului vis pe care mi-l datoreaza. Adorm.
End of episode 1/ Prima coincidenta
