Pai, daca e decembrie, e noapte cu discutii, cu furat minute impreuna, cu puncte de suspensie, cu zambete cu gropite, “da, da’ la mine asta inseamna de la un umar la altul”, cu showroom, cu Pipera, cu “unde e mijlocul distantei dintre clientul nostru si magazinul de prezentare?”(Atentie! Model repetitiv), cu plasturi pentru taieturi mai putin adanci, cu oboseala rasfatata, cu cafe latte varsat cu ceva timp in urma… “Acum?”. “Acum!”. Si de “acum” totul e pe fast forward: minutele, imbracatul, telefonul cu “aveti grija! Ploua…”, ala cu “eu am ajuns, dar e inchis”, cursa cu tot felul de taxiuri intr-un oras in care nimic, dar nimiiiiiiic nu e deschis la 4-5 a.m. Si ploua si cand suntem in taxi, si cand ne intalnim pe Lipscani cu Dali, si cand “aici e sediul The One”. Ploua tot timpul. Siiiiii…. OMV! Pam! Ciocolata calda cu fistic! Vorbe, vorbe, vorbe, cuvinte, vorbe, cuvinte… de toate! Alarma de la telefon: “acum trebuia sa ma trezesc”. Zambim cum stim noi ca se face cu emoticoane, “cand s-a facut lumina?”, “o sa adorm la birou”, “si eu”. Nu mai ploua. “Pot sa fiu numai eu aia inconstienta dintre noi doi?”. “Da, dar…”. Oboseala, oboseala, oboseala rasfatata traita la maxim. Si stiu ca numai tu o sa ma intelegi pentru ca si tie ti se intampla si pentru ca avem aceleasi trairi, de parca am fi gemene… Dar e ziua in care te-ai hotarat ca “fumatul ucide” si ca cine isi mai aprinde de astazi tigara merita sa i se spuna in fata “E foarte trista viata ta! Sincer!”. Blanc! Total. La pranz plecam amandoua sa iei TU tigari. Doua pachete. Pe care le fumezi in Hyde Park prin curier. Si parca ploua si la pranz…