Eram amandoi intr-un ochi de padure intr-un loc in care nu mai fuseseram niciodata. Si era o ceata groasa, irespirabila (daca ar fi apartinut unui oras, ar fi fost londoneza). Nu ne vedeam, dar stiam ca suntem unul langa celalalt. Noi doi. “Domnisoara e cu dumneavoastra?”, te intreaba un CAL CU PALARIE. Raspunzi simplu cu o sinceritate care ma doare: “Nu.”. Si atunci eu de ce eram (cu tine) in ceata?

“Va eram dator cu un vis”, ii spuse autorul. “Si eu am visat un cal. Aveam un cal, doar ca… era cam naravas. Tragea asaaa… intr-o parte. Si mie imi era teama sa-l incalec… sa nu ma tranteasca si sa ma doara. Si dupa aia se facea ca l-am micsorat muuult si l-am ascuns in buzunar si am plecat cu el cu avionul. Si era secretul meu cel mai mare…”. “Si unde ati zburat?”. Intrebare stupida. “Nici nu conteaza. Important e ca am plecat impreuna, nu?”.

Inceput de decembrie.